Totul a început într-o zi toridă, de vară… ziua cu numărul 27 a lunii iunie din anul de grație 1968, când am  ales să părăsesc pântecul cald și sigur al mamei (la doar 7 luni) pentru o lume, ce multă vreme mi-a părut rece și ostilă, marcată de lipsuri și neajunsuri.

Îmi amintesc cu emoții, ce mă copleșesc încă, relatarea mamei despre acest eveniment, ce avea cumva să-mi traseze destinul. Născută prematur, cu  o speranță de viață scăzută, am fost creștinată la doar 3 zile de la naștere ,,să nu mori nebotezată. mamă …

Așa începuse povestea mea de viață, la propriu, cu o luptă pentru supraviețuire… care a continuat a se scrie în acest mod… zeci de ani, devenind modul meu de a trăi.

La numai două luni de la naștere am contactat un astm bronșic extrem de sever ce avea să îmi influențeze, în mod decisiv, calitatea vieții. Pe fondul acestei probleme de sănătate și diagnosticată cu o formă severă de rahitism la 2 ani, aveam să întâmpin dificultăți la înscrierea la școală (nu aveam înălțimea și nici greutatea corespunzătoare).

La 6 ani, o fire plăpândă și timidă, avea să reușească totuși, datorită mamei, care insista: ,,vă rog să o înscrieți și pe ea, o să treacă ea, cumva,  clasa…”

Iată-mă, deci pășind în tainele învățăturii și ale cunoașterii dar și în viață, cumva, cu ,,frâna de mână trasă”.

Profeție împlinită?! Da! Aveam să ,,trec” clasa dar nimic mai mult și evident că, școala primară avea să decurgă la fel.

Ca urmare a  crizelor de astm, extrem de severe, anii de școală s-au desfășurat între casă și Sanatoriul Govora (recunoscut pentru tratarea bolilor respiratorii), vacanțele nefiind vacanțe iar rezultatele școlare, în acord cu începutul.

În clasa a VII-a, doamna dirigintă a văzut în mine, acolo o scânteie, ce voia să ardă și astfel, având suportul dumneaei, am terminat gimnaziul cu media 9,09. Tot datorită acesteia aveam să merg la oraș și nu să rămân la țară cu numai 10 clase, că doar… atât puteam în viziunea tatălui meu.

Astmul bronșic îmi crea probleme serioase. Ceea ce arătam lumii era o față schimonosită de efortul de a respira… pur și simplu, fiecare gură de aer necesita eforturi ,,supraomenești”.

Pe fondul acestor probleme de sănătate, evident că așteptările celor din familie erau, cumva, limitate și frecvent, auzeam ,,măcar atât să  poți să faci”, așteptări pe care le-am internalizat, le-am catalogat drept ,,adevăruri” și ca atare, în toate ariile vieții, am fost setată pe ,,măcar atât… ”.

 Orice acțiune întreprinsă pentru a depăși acel prag limitativ, acea credință cu privire la potențialul meu, părea sortită eșecului.

Am parcurs o mare  parte din viață în conformitate cu așteptările și fără a avea o țintă anume.

Fiind o fire introvertă, mi-am dezvoltat abilitatea de a asculta… acea ascultare activă și astfel m-am bucurat de simpatia celor din jur. Însă, în scurt timp, am îmbrățișat rolul de ,,salvator”, rol din postura căruia am putut obține o satisfacție de moment, ce constituia un fel de ,,hrană pentru sine”, satisfacție ce lua sfârșit, odată  ce rolul era îndeplinit.

Aveam nevoie însă de acel ceva, de acea stare care să mă împingă să cresc, să-mi depășesc limitele impuse și autoimpuse, internalizate drept adevăruri, pentru a deveni o mai bună versiune a mea… pentru a-mi realiza cele mai profunde dorințe și mai presus de orice, de a atinge o stare  de calm pașnic.

Credințele legate de potențialul meu, de faptul că m-am născut la țară, într-o familie săracă, fără relații, mi-au limitat însă  posibilitățile si acțiunile, determinându-mi calitatea deciziilor, atitudinea și rezultatele.

Toate acestea au dat naștere la furie, teamă, tristețe și regret, ce mi-au diminuat, semnificativ, sentimentul propriei valori și încrederea în sine.

Viața avea să-mi ,,ofere”oportunități generatoare de încredere în sine.

După  eșecul admiterii în studiile postuniversitare, a trebuit să  fac demersuri pentru a accesa un loc de muncă în conformitate cu profilul studiilor liceale.

Acceptarea, în mod tacit, a faptului că pentru a accesa un anumit post sunt necesare pile și relații sus puse, au contribuit la eșecul încadrării mele.

Deși nu aveam nici bani și nici susținere, eram hotărâtă să reușesc.

În acest sens au urmat acțiuni incomode, ce mi-au provocat umilință, frustrare și neputință, acțiuni ce au avut totuși, un final fericit. Acest final a fost posibil printr-o schimbare de atitudine, de la cea  de teamă la una de luptă, luptă pentru propria dreptate și corectitudine, pentru propria fericire.